In metrou

-O poveste care aşteptă de mult să fie citită-

Dimineaţa. Căldura înăbuşitoare. O altă zi în care totul începe cu drumul de o oră spre serviciu, de care îmi place să mă plâng. Mă plâng cu o plăcere ce compensează parcă faptul că mă îngrămădesc piele lângă piele în tramvaiul 41, ca apoi să cobor pentru a lua metroul, pregătindu-mă sufleteşte pentru a-l schimba peste câteva staţii. Aştept cuminte pe peron, pierdută printre oamenii din staţie. Simt curentul de aer şi văd lumina ce precede sosirea metroului. In sfârşit! Găsesc un loc ferit spre capătul vagonului şi rămân acolo dorindu-mi, ca de fiecare dată când merg spre serviciu, ca timpul să treacă mai repede.
Cu căştile de la iPod în urechi, ascult muzica gândindu-mă la căldura asta care mă oboseşte, la timpul până la vacanţa, timp ce se încăpăţânează sa se lungeaaaaaaaasca la nesfârşit. Frâna metroului la oprirea în staţie îmi întrerupe şirul gândurilor egocentriste şi privirea mi se opreşte pe o femeie cu un copil în braţe. Aşteaptă să poată intra în vagonul de metrou. Lângă ea doi micuţi care încercă să se tină aproape, flancaţi de un bărbat tânăr, dar cocoşat, ce pare să fie tatăl familiei. Toţi trişti, toţi îmbrăcaţi mai mult decât modest.
„Cerşetori...” îmi susură cu insistenţă în creier un gând. „Încep iar să cânte şi să spună versete din Biblie... ‘dacă puteţi, dacă vă lasă inima’ aceleaşi cuvinte, aceiaşi figură inexpresivă, spunând o poezie demult învăţată şi ritmat redată fără să manifeste un cât de mic interes faţă de cuvintele ce le ies din gură... „
Femeia şi bărbatul adună în jurul lor copii, ţinându-se de bara aflată în centrul spaţiilor dintre uşile metroului. ‘Atenţie, se închid uşile! Urmează staţia...’. „Acum o sa înceapă”, gândesc eu, cu senzaţia unui lucru inevitabil şi neplăcut gata sa se întâmple dintr-un moment in altul.
Dar nu. Nici un verset din Biblie, nici un cântec cu ‘nu lăsaţi copii pe stradă, din cauza unui bărbat’ , nici o poezie cu voce egală care îi face pe ceilalţi să întoarcă capul. Doar o familie săracă ce ia metroul. Şi atunci tabloul distorsionat creat de ideile mele preconcepute, imaginea de-a gata cu care înlocuisem realitatea a pălit şi în urma a rămas doar o familie bătută de soartă şi ruşinea mea. Ruşinea că deşi încerc cât de mult posibil să nu judec, tocmai asta făcusem.
M-am uitat la copii. Dincolo de hainele tocite, dar curate, erau nişte micuţi frumoşi cu ochii mari, care nu voiau decât să se joace. Iar părinţii lor nu doreau probabil decât să le ofere cele necesare. Bărbatul acela se chinuia cu siguranţa să aducă bani în casă, lucru vădit dificil având în vedere că abia reuşea să privească înainte, din cauza curburii accentuate a spatelui. Şi ea, mama, se chinuia probabil cu masa zilnică şi încerca să suplinească neajunsul tatălui.
Iar eu stăteam acolo, cu viaţa mea ce părea perfectă în comparaţie cu a lor, şi judecam cu atâta uşurinţa nişte oameni pentru care a trăi era o luptă acerbă, pe care eu nu o puteam decât ghici, sau cel mult percepe la cel mai superficial mod posibil.
Melodia pe care o ascultam se terminase şi noua melodie era atât de discordantă cu starea mea de spirit încât, aproape automat, am scos iPod-ul din buzunar sa o schimb. Si atunci am realizat. Acel mic obiect argintiu, acea mică minune a vremurilor noastre care făcea mai uşor drumul casa – serviciu, serviciu – casa, şi care devenise pentru mine ceva atât de obişnuit, acest mic obiect cu display şi cu alte funcţii pe care nici eu nu le ştiam toate, ei bine da, acest obiect costa probabil cât banii de care ei aveau nevoie pe 2 luni.
Am încercat să mă pun în locul lui, al tatălui. Istovit de greutatea problemelor mele fizice, vlăguit de efortul de a îmi găsi o slujbă în ciuda acestor probleme, umilit de nonşalanta cu care mi se închideau una după alta uşi în nas, deşi tot ce voiam era să muncesc, oare nu aş fi găsit jignitor acel mic obiect atât de inutil traiului de zi cu zi, dar cu un preţ atât de mare? Oare nu mi s-ar fi părut justificat să smulg cutiuţa aceea argintie care înseamnă mâncarea familiei mele pe o perioada atât de lungă, şi care nu făcea decât să amuze persoana de acolo care nu are alte probleme decât sa găsească modalităţi de a îşi petrece plăcut timpul liber?
Neputinţă, deznădejde, furie, disperare, toate acestea se pot contopi într-un imens nor negru ce acoperă raţiunea şi regulile morale şi sociale. Căci oare ce înseamnă raţiunea când tot ce vezi este copilul tău cerându-ţi mâncare, ce înseamnă regulile când tu ştii că nu ai cum să îi explici că nu ai ce sa-i dai. NIMIC.
Ca un NIMIC m-am simţit şi eu cu căştile iPod-ului la urechi. Ca un nimic care nu ştie cât de bine îi e, ca un nimic care nu are cum sa justifice prin eforturile proprii diferenţa între aceste vieţi. Căci e o diferenţa pe care NIMIC nu o poate justifica.